„Îi avertizez pe cei ce impun sancţiuni că (...) nu veţi fi la adăpost de un potop de droguri, solicitanţi de azil, bombe şi terorism.” Acestea sunt vorbele președintelui iranian Hassan Rouhani, dintr-un discurs televizat rostit în urmă cu doar două luni, amenințări pe care regimul de la Teheran continuă să le propage încercând să disemineze teamă asupra Occidentului.

Săptămâna aceasta am marcat 40 de ani de la Revoluția Iraniană, când regimul Ayatollahului a acaparat puterea, punând capăt drepturilor civile și democrației din Iran. Republica Islamică a avut drept obiectiv proiectarea unei imagini de putere prin teroare și înăbușirea oricărei tentative de emancipare internă.

În cele patru decenii de dictatură a rahbar-ului și de radicalism, Iranul a fost asociat constant cu opresiunea, terorismul, rachetele balistice prezentate cu fast în parade și ambițiile nucleare distructive.

Corelarea Republicii Islamice Iran cu imaginea unui stat din anul 2019 este o adevărată provocare. Asta deoarece Iranul actual este un loc în care fetele de numai nouă ani sunt considerate majore și pot deveni deja soții grație acordului tutorelui lor – masculin, evident – și a unei decizii judecătorești. Un loc în care minorii condamnați la moarte așteaptă din celule ștreangul, unde sute de mii de copii muncesc în loc să învețe pe băncile școlilor, unde – după cum punctează și organizația Humanium, dedicată opririi abuzurilor împotriva acestora – băieți și fete de 9-14 ani valorează $20 în fața dorințelor șoferilor de tir ori ale liderilor religioși. Și, mai mult, în ciuda apartenenței sale la Convenția ONU cu privire la drepturile copiilor, un simulacru de altfel pentru Iran, statul și-a rezervat dreptul de a nu o respecta când aceasta interferează cu propriile politici.

 „Cum am putea crede acești lideri instabili (...) care încalcă fățiș convențiile fundamentale cu privire la drepturile copiilor?”, se întreba și Nazanin Afshin-Jam, activistă de origine iraniană, în cadrul adunării "Stop Iran Now", în fața sediului ONU din New York.

Republica Islamică Iran este și locul în care femeile nu au dreptul de a fi judecători, de a demonstra liber și în care trebuie să trăiască segregat. Un loc în care nepurtarea vălului atrage lovituri de bici. Un loc unde încercarea de a urmări un meci de volei masculin te trimite la închisoare, la fel ca-n cazul lui Ghoncheh Ghavami, femeie cu dublă cetățenie britanică și iraniană, întemnițată luni de zile. Ori unul unde autoapărarea în fața unui violator echivalează cu sentința la moarte, mărturie stând executarea lui Reyhanneh Jabbari, care și-a înjunghiat agresorul.

Într-un interviu pentru The Telegraph, Margaret Atwood, autoarea romanului „Povestea slujitoarei”, declara că una dintre sursele ei de inspirație a fost Iranul de după Revoluția Islamică. Milioane de fete și femei cu capete plecate și acoperite, vulnerabile în fața ștreangurilor și a pietrelor aruncate, dependente de bărbații care le dețin, împânzesc străzile prăfuite ale unei țări în care democrația este un vis demult stins.

Codul Penal iranian spune că o femeie valorează de două ori mai puțin decât un bărbat. De aceea truda ei este de două ori mai mare. Cu toate acestea, o speranță încă pâlpâie în ochii multora dintre ele. Aceea că odată, în viitor, vor putea fi libere, egale și la fel de puternice precum ele știu deja, în sinea lor, că sunt. Într-o zi, vor dori și vor putea mai mult.

Noi, cei din lumea occidentală, cea a libertăților, trăim sub amenințările Teheranului, a acțiunilor sale teroriste și în raza aspirațiilor nucleare. Cu toate acestea, să nu-i uităm pe cei de sub regimul Ayatollahului, care încă nu și-au găsit vocea și curajul de a lupta pentru a se bucura de ceea ce noi deja avem.

(Photo: Shahar Ezran)